Spațiul acesta pentru mine este despre inspirație.

Închid ochii, inspir adânc și refac cu fiecare scriere un fir roșu al ființelor, cărților, practicilor, experiențelor, naturii și fenomenelor ei, contextelor de viață care m-au inspirat la rândul lor și și-au lăsat amprenta asupra devenirii și ființării mele.

Apoi expir. Și de aici scriu, cât și din dorința de a împărtăși viața prin filtrul meu, în conexiune cu voi, cei care parcurgeți aceste rânduri, fiind părtași la co-crearea acestui spațiu.

​Visez de ceva vreme ca, la un moment dat, să scriu o carte. Poate o fantasmă mai mult.

Adevărul este că nu-mi amintesc prea multe despre zona aceasta de când eram mică, cu câteva excepții: poeziile pe care le învățam cu bunica („Gândăcelul”, de Elena Farago), cărțile pentru copii pe care țineam morțiș să îmi las amprenta sub o formă sau alta (făcând mustăți personajelor, semnându-mă sau făcând notițe aleatorii din inspirațiile de moment probabil etc.) și câteva rugăciuni pe care mi le citea într-o perioadă mama (deși nu era o persoană religioasă). Mai degrabă deveniseră un ritual de liniștire pentru noi, precum o ancoră de liniștire pe care o repeți.

În adolescență, cărțile au devenit un fel de ghid de viață, un loc de refugiu și de sens, unde mă pierdeam și regăseam din nou și din nou. Acolo unde întâlneam ecouri ale propriilor mele neliniști și primele cuvinte care mi-au vorbit despre lume și despre mine. De asemenea, cărțile erau un adevărat antidot la plictiseală.

Mai târziu, în anii de formare, am început să privesc cărțile ca pe niște însoțitori ai procesului meu interior, oglinzi și punți între ceea ce trăiam și ceea ce încercam să înțeleg. A fost și perioada în care am început să scriu mai mult – la început timid, dintr-o nevoie de a da glas lucrurilor pentru care nu găseam încă limbajul potrivit, apoi tot mai conștient, ca pe o formă de a mă apropia de mine, de a mă descărca, dar și de a mă întregi prin cuvinte.

Simt că am fost mereu înconjurată de cărți, că fac parte din firul meu roșu, ceva ce m-a însoțit dintotdeauna și m-a definit în felurite moduri. E un fel anume în care cuvintele scrise pot avea un impact asupra mea. Din intimitatea și străfundurile interioare din care au izvorât ajung în intimitatea și străfundurile proprii, mișcându-le. E un mod care îmi dă timp și spațiu, care nu se grăbește spre un sens anume, imediat, care îmi permite o experiență mai deplinăprin simțurile mele „alertate” căci, de cele mai multe ori, sunt o invitație de a le trăi creativ, sub forma unor imagini spontane poate, sub asocierea unor amintiri și emoții proprii, sub dorința de a le exprima cu voce tare sau a le împărtăși cu o altă persoană. Găsesc prin ele accesul la ceva profund care îmi aparține, dar care totodată se simte al tuturor, ceva ce nu e exact la fel, dar care nu-mi e străin și deși aparent contradictoriu, o formă de a aparține și conexiune la celălalt și la ceva mai mare, dar în conexiune intimă și cu mine.

​Trăiesc o sensibilitate și receptivitate aparte atunci când accesez astfel de împărtășiri scrise. În fapt,  orice formă creativă de exprimare, fie că vorbim despre muzică-versuri, desene, fotografii sau interpretări artistice, poate atinge aceeași coardă.

​Cu siguranță este ceva ce are de-a face și cu partea mea introvertă, însă îmi place mai mult să o pun pe seama unei constanțe din viața mea, unui ochi antrenat inițial neconștientizat, apoi conștient de a percepe lumea și pe mine prin simțul acesta estetic, de vibrație la lumea înconjurătoare, cu frumosul și greul, în plinătatea ei.

​Revenind la dorința mea de a scrie, nu pretind că am abilitatea de a mișca prin scris, însă simt chemarea de a încerca, iar de nu, la final de zi, va fi o formă de a mă cunoaște mai bine și de a împărtăși din mine și din lume prin ochii mei și poate, poate câteva firicele de speranță și frumos se vor ivi în sufletele celor care aleg să citească aceste rânduri.

Am tot pomenit de un anume fir roșu și vreau să dezvolt puțin pe „seama” lui. Am descoperit această metaforă citind cartea „Dezrădăcinare”, a Șașei Zare și mi-a plăcut atât de mult, am găsit-o așa de sugestivă, iar în interiorul meu a mișcat ceva semnificativ, în felul descris ceva mai sus. Am folosit-o chiar și în practica mea terapeutică în câteva rânduri, când mi s-a părut potrivită, asemeni unei invitații de a reflecta asupra a ceea ce ne-a ținut laolaltă, închegați ca indivizi, în viața marcată de suișuri și coborâșuri. O las și aici, în încheiere, cu același scop.

„…există, l-am găsit, există un firicel conector care îmi dă unitate, care lipește toate părțile mele, toate vârstele, care contrazice credința venită din traumă cum c-aș fi falsă și toți oamenii care mă iubesc, mă iubesc pentru că i-am păcălit cu o personalitate înșelătoare, o mască, iar când o să cadă, o să se evapore toți. Firicelul ăsta conector, ața roșie care strălucește prin mine într-o țesătură fluorescentă de vene, ața roșie care-mi leagă inima de minte, de mâini, de familie, de lipsa familiei, de trecut, de prezent și de viitor, ața roșie care-mi dă substanță, care crește carnea pe mine, ața roșie e scrisul meu.”

Pentru tine care e un fir roșu care se conturează în prezentul tău, dar care e, în același timp, acolo de la începuturi?